Q: La ce universitate ești?

 

A: The University of Sheffield, anul 2 acum.

 

Q:De ce ai ales această universitate?

 

A: În primul rând, topuri. Era în top 5, respectiv top 10 pe Politică, profilul meu. Bineînțeles, topurile sunt relative, se schimbă de la an la an, se schimbă în funcție de cine le face și contează mai mult cele în funcție de subiect. Dar Sheffield e o red-brick university și face parte din Russel Group, adică își menține prestigiul. Are cel mai bun Students Union de trei ani consecutiv, cel mai verde și mai sigur (în sensul securității) oraș din Anglia. A câștigat locul 1 în UK pentru Student Satisfaction. Ce să-ți dorești mai mult?

 

Q:Ce profil ai ales? Cum ți se pare în raport cu așteptările tale?

 

A: Relații Internaționale și Politică. În primul rând, am suferit un șoc când am aflat că am doar șase-opt ore de curs pe săptămână, în condițiile în care un student din România studiază câte opt... pe zi! Uneori te întrebi pe ce dai 9000 de lire, că mare lucru nu te învață. Dar asta e idea aici, că ei nu te învață, TU trebuie să înveți singur, ei doar ghidează, ei doar dau sfaturi, tu muncești. Se pune accentual pe individual learning. Și-ți oferă condiții pentru asta. Avem vreo patru biblioteci în Sheffield, în afară de cea central a orașului, și mai vor să construiască una (care, de fapt e o clădire multi-funcțională cu lecture theatres și facilități pentru departamentul de Inginerie, dar să nu intru în detalii). Plus că ai timp pentru o mulțime de activități extra-curriculare care la ei chiar contează. Universitatea mea, ca multe altele presupun, are un sistem de recunoaștere a unor activități extra numit HEAR (Higher Education Achievement Report) și practic ei atestă pentru viitorii angajatori că ai încercat să te dezvolți multilateral și că ai dobândit aptitudini. Revenind la profilul meu, a fost mult mai general (și mai teoretic) decât m-am așteptat în primul an, dar probabil au vrut să pună bazele teoretice, din moment ce am învățat mai multă filozofie politică și am despicat în patru concepte, decât probleme actuale. Anul acesta se pune mai mult accent pe Relații Internaționale, să vedem ce mă așteaptă.

 

Q:Ce bariere ai întâmpinat în primul an de studiu/ universitate?

 

A: Îmi vine să râd la întrebarea asta. Într-un fel, limba. Sau mai bine spus accentul. Eram întrebată dacă sunt din Rusia. Adică ce? Eu am accent rusesc? E incredibil cât de puțin ne dăm noi seama de accentul nostru puternic est-european. Noroc că după un timp, ți se schimbă și accentul. Acum mă întreabă dacă sunt din Spania sau Portugalia. Nu știu de ce, dar parcă mă simt mai satisfăcută că m-au mutat în cealaltă parte a continentului. În rest, nici acum nu știu în ce direcție să mă uit când trec strada, nu am încercat încă fish and chips, uit adesea că aici prizele după ce că ai nevoie de adaptator au și întrerupătoare pentru electricitate, m-am obișnuit în schimb să apăs butonul la trecerile de pietoni și cu self-check-out-ul din magazine. Iar îmi vine să râd. Prima dată când am făcut self-check-out a început să țipe mașinăria că uitasem să pun produsul scanat pe cântar. A văzut domnișoara de la casă că-s de pe altă lume și mi-a explicat ce și cum. A doua oară, am pus produsul și iar a țipat. Eram așa nervoasă. „Ce Dumnezeu am mai făcut acum?” Nu făcusem nimic. Avea varza un gramaj mai mare. Dar tot a țipat aparatul ca să-mi facă zile amare. Sau, de fapt, zile vesele acum fiindcă îmi vine să râd când îmi amintesc. Eu și franțuzul din Balta-Albă în situații diametral opuse. Sau era mai bună comparația cu negustorul din Hanu-Ancuței care pleacă în Occident și se minunează de lumea de acolo.

 

Q:Șocuri culturale?

 

A: Cred că am răspuns greșit la întrebări, haha. Am enumerat mai sus șocuri culturale. Dar, dacă ar trebui să mă gândesc la națiile de oameni cu care am intrat în contact, aș mai putea adăuga ceva. Îmi plac și îmi displac chinezii. Pare absurd ce zic. Îmi displac fiindcă nu știu să-și mențină bucătăria curată, nu sunt foarte harnici (în privința treburilor casnice) și vorbesc atât din experiență proprie cât și din mărturiile multor prieteni. Nu e cea mai bună experiență să stai cu chinezi în aceeași casă/apartament decât dacă reușești să-i disciplinezi ca lumea. În schimb, e ceva în bagajul lor cultural care mă face să-i îndrăgesc. Sunt atât de entuziasmați de orice experiență nouă, atât de sinceri bucuroși că știi un cuvânt în limba lor, atât de onești în mirările lor, atât de expresivi. Mă plimbam odată cu o colegă chinezoaică prin oraș și s-a oprit dintr-o dată să fotografieze cerul. Am întrebat-o de ce, și mi-a răspuns: „În China, cerul e foarte poluat. Iar mama nu are voie să emigreze. Ea niciodată nu o să vadă un cer atât de frumos așa că îi trimit mereu poze.” Ea nu era tristă când mi-a spus asta, dar eu m-am întristat... Acum să trec la musulmani. E frumos să studiezi în afară fiindcă multe prejudecăți cad în fața realității. Există așa o concepție generală că musulmancele sunt constrânse să-și poarte vălul. Am vorbit cu multe dintre ele, e parte din cultura și religia lor și e decizia lor să o conserve. I-am văzut bucurându-se când am obținut un punctaj de 8/10 la un test despre Islamism. Am văzut statusuri pe facebook ale unor fete care au decis să nu mai poarte vălul și care erau susținute chiar și de cele care preferau să-l poarte. Niciun musulman nu mi-a vorbit vreodată de rău despre creștinism cum niciunul nu a încercat să mă convingă (așa cum prejudecata o cerea) să trec la religia lui. Nu toți își respect religia cum ar trebui, ceea ce îmi amintește că niciun om nu-și respect religia sau non-religia cum ar trebui. Ne trădăm mereu principiile. Și suntem legați în umanitate prin asta. Și înainte să plictisesc pe toată lume cu poveștile mele, am să mai trec la un grup de oameni: negrii. De data asta, prejudecata e una subliminală, cu iz occidental. Ne e frică să pronunțăm cuvântul „negru” ca să nu sune rasist. Ne e frică să strigăm pe cineva după naționalitate ca să nu sune rasist. Și am fost un pic șocată să văd că cel mai puțin impresionați de aceste lucruri erau însăși negrii cărora nu le e frică să se numească altfel. Țin minte că o colegă m-a întrebat: „Ai atins vreodată păr afro?” Pe bune? Nu m-aș fi așteptat niciodată să primesc o asemenea invitație. Și în niciun caz nu aș fi îndrăznit să o cer eu. Dar ei i s-a părut cel mai natural lucru de pe pământ. Și avea dreptate căci curiozitatea e cel mai natural lucru de pe pământ. Sau, altă dată, gazda mea, o somaleză de religie musulmană, ne-a anunțat că va veni un Irakian să stea cu noi o perioadă, iar eu nu-i puteam pronunța numele. „Just call him the Iraqi guy”, mi-a spus. „Dar sună rasist să-l strig așa.” „ De ce să fie rasist? La urma urmei, asta este.” Naturalețea și verticalitatea umană te dezbară de prejudecăți.

 

Q:Care a fost cea mai mare realizare pe care ai avut-o de când ești la universitate?

 

A: „Lauda de sine nu miroase a bine”. Oare e un românism desuet, care ar trebui demolat? Modestia nu a fost oricum niciodată punctul meu forte, cu toate că am preferat să mă laude alții decât să mă laud singură, din simplul motiv că nici eu nu suport lăudăroșii și ce mie nu-mi place, altuia nu-i fac (iar asta e un principiu pe care-l respect). Dar, cum trebuie să răspund la întrebare, am să precizez că sunt extraordinar de satisfăcută că am făcut parte din niște organizații/ societăți care mi-au recunoscut munca de-a lungul primului an și m-au ales în funcții executive/ reprezentative pentru al doilea. Sunt Vice-Președintă pe Marketing și Comunicații în AIESEC Sheffield, sunt Europe’s Representative în International Students Committee și sunt și SALT (Student Ambassador for Learning and Teaching) pe departamentul meu. Nu știu dacă ar trebui sa-mi povestesc și parcursurile, îmi și închipui plictiseala de pe fețele celor care vor citi aceste rânduri, sau poate că mă înșel. Pe scurt, eu candidasem la Europe Rep la începutul anului. Bineînțeles că am pierdut. Nu aveam experiență, nu cunoșteam pe nimeni, nici nu știam în ce mă bag. Dar aveam apoi să mă împrietenesc extraordinar de bine cu cea care a fost aleasă, și să mă implic în activitatea ISC, și după un an de experiență să candidez din nou și să câștig. Totul e să nu te dai bătut. La urma urmei, eșecurile sunt treptele pe care urci spre succes. În AIESEC, am avut o evoluție deosebită, bazată un pic și pe Dumnezeu, sau pe fortuna labilis, sau în ce-oți crede, fiindcă am trecut de selecția ca membru, însă, mulți din echipă fie au renunțat, fie au plecat la alte echipe, am ajuns să fiu Manager din lipsă de membri activi, apoi mi-am recrutat o echipă proprie și am ajuns în postura de Team Leader, apoi am aplicat, în perioada alegerilor, pentru Vice-Președinție (aplicație de 9 pagini word, interviu de 40 de minute, discurs de 5 minute cu ppt, și sesiune de Q&A – a fost cel mai complicat lucru pe care l-am făcut vreodată, ca aplicație pentru o funcție, dar a meritat). Anunțarea noului comitet executiv în AIESEC se face prin turnarea unei carafe de apă în capul celor aleși. Nu știu când mi-au pronunțat numele. Simt încă apa rece care m-a lăsat fără aer pentru o secundă. Cât despre SALT, am fost oricum anul trecut Course Representative, deci practic am trecut la alt nivel. Cu toate acestea, cred că cea mai mare realizare e de nivel interior. Aici, în afară, m-am redescoperit. M-am recunoscut. M-am transformat. Am crescut. Am supraviețuit primelor teste, am trăit experiențe noi, am învățat, am dărâmat prejudecăți, mi-am reevaluat valorile, am început să mă cre(ion)ez...

 

Q:Ce ai schimba la experiența ta?
 

A: Nimic. Deși, probabil, dacă aș avea un TARDIS (aka mașină a timpului, traducere pentru non-fanii Doctor Who), m-aș întoarce și mi-aș cumpăra primul bilet de tren cu un minut mai în avans, fiindcă la atât l-am pierdut: la UN MINUT! Să nu faceți ca mine, lăsați-vă timp între avion și trenuri/ autobuze. Avioanele o să întârzie mereu. MEREU! De fapt, ce tot spun? Dacă aș avea un TARDIS nu m-aș mai întoarce în timp pentru ceva atât de nesemnificativ. Deși, pentru sănătatea mea mintală de copil răsfățat abia despărțit de părinți, pierderea trenului numai nesemnificativă nu a fost. Dar tocmai experiențele de genul acesta ne maturizează.

Q:Cum ți se pare orașul în care studiezi? Dar oamenii?

A: O chinezoiacă a definit Sheffield-ul foarte bine: „în comparație cu orașele din China, Sheffield nu ar fi un oraș, seamănă mai degrabă cu un sat.” E amuzantă remarca, fiindcă Sheffield e al patrulea cel mai mare oraș din Anglia, dar are într-adevăr un aer rustic, cu multe case și prea puține blocuri ca în China industrială sau Bucureștiul românesc. Totuși, tocmai acesta e farmecul Sheffieldului. Oamenii, se spune, sunt mai prietenoși aici în nord. Cred că depinde de situație. Am întâlnit și oameni mai supărați. Însă trebuie să recunosc, am întâlnit mulți oameni de treabă: oameni care s-au oferit să-mi care bagajul când eu mă chinuiam, oameni care m-au lăsat să trec în fața lor la supermarket fiindcă eu nu aveam de cumpărat prea multe, oameni care văzând că am privirea rătăcită m-au întreabat dacă mă pot ajuta cu ceva, oameni cărora le pasă. Și cu toată așa-zisa fire rece a englezilor, eu astfel de oameni am întâlnit în varii ocazii în Sheffield. Deși, trebuie să recunosc, discriminare există, altfel nu ar fi reușit în alegeri UKIP-ul. Dar eu am fost binecuvântată să nu experimentez rănile discriminării până acum. Să sperăm că nici de acum încolo.

 

Q:Câteva sfaturi pentru fresheri :D

 

A: Oare fresherii au rezistat cu cititul până aici? 1. Amintiți-vă de proverbele de acasă. O să vă prindă bine. Amintiți-vă de părinții voștri și de sfaturile lor. Amintiți-vă de unde ați plecat. Poate sună melodramatic, dar a nu-ți uita rădăcinile ne oferă stabilitate emoțională și verticalitate. Suntem cine suntem și purtăm în noi amprenta locului unde am crescut. Și să vorbesc română cu părinții mei pe skype, sau cu ceilalți colegi din Sheffield are aproape un efect terapeutic asupra mea. Îmi amintesc de o anecdotă cu Bismarck care-și inspecta soldații și i-a cerut unui soldat polonez din armata sa să recite Tatăl Nostru în germană. Soldatul recită. Îi ordonă apoi să recite rugăciunea în poloneză. Atunci soldatul se așază în genunchi, își face semnul Crucii și se roagă. Bismarck, mirat, îl întreabă: „de ce când ai spus Tatăl Nostru în poloneză ai îngenunchiat?”, „Fiindcă așa m-a învățat mama”, a răspuns el. Purtăm în noi un pic din moștenirea culturală de acasă și un pic din părinții noștri (sau poate un pic mai mult). 2. Cunoașteti cât mai multe persoane de cât mai multe naționalități. Dorul de casă vă va face poate să tindeți să stați cu români. Dar dacă stați tot timpul cu cei de acasă, cum veți experimenta multiculturalismul? Cum veți înțelege ce gândesc ceilalți? Cum trăiesc ceilalți? De ce există însuși conceptual de „ceilalți”? 3. Fiți activi și implicați-vă în cât mai multe activități/ societăți. Nu rămâneți închistați în subiectul vostru. Englezii înțeleg ceva ce noi nu am înțeles încă despre tinerețe: că la 20 de ani, oricât am vrea să fim noi de maturi, tot nu știm ce vrem de la viață. Și la 20 de ani, mai mult ca oricând, suntem mai neinspirați ca un copil de cinci ani când trebuie să răspundem la întrebarea „ce vrei să te faci când crești mare?” Și, incredibil, acesta nu e un lucru chiar atât de rău. Fiindcă trebuie să descoperim ce ne place. Cunoașterea de sine nu e un proces finit. Încă mai putem să ne jucăm cu viața. 4. Faceți poze, faceți selfie-uri, arhivați-le la sfârșit de an și analizați dacă vreți ca următorul să aibă poze mai multe, mai frumoase, mai diverse. 5. Nu vă subestimați! Nu sunteți conștienți de cât puteți duce! Unul dintre citatele mele favorite este: „Cea mai mare frică a noastră nu este că suntem nepotriviți. Cea mai mare frică a noastră este că suntem puternici peste măsură.  Este lumina noastră, nu întunericul, cea care ne înspăimântă.” 6. Aș vrea să spun atâtea, dar nici eu nu știu ce să mai spun. Îmi amintesc de emoțiile mele de la început și vreau să vă spun că „Totul va fi bine”. Și totul va fi bine nu e o minciună a adulților așa cum credeam când eram mică. E doar un nivel de înțelepciune la care ajungi. E adevărat că niciodată nu ajunge totul să fie bine. Dar când realizezi cât de neimportante sunt lucrurile care împiedică „totul va fi bine”, când tragi aer în piept și-ți dai seama că ai o viață înainte, totul va fi bine prinde sens. Un roman pe care l-am citit odată se termina cu replica: „Totul e bine când vârsta ți se termină în sprezece.” Eroina avea nouăsprezece ani. Ideea era că,  în ciuda problemelor prin care trece, își dă seama că are o viață întreagă înainte. Mai am un pic și împlinesc 20 de ani. Și știu că și când nu o să mi se mai termine vârsta în sprezece, am o viață întreagă înainte.